Super-Halaicu veghează în tramvai

Azi am dat un manelist afară din tramvaiul 41...

În viaţa mea nu am fost atât de mândru de mine! Dar să o luăm cu începutul...

Reuşisem să scap de cele peste 50 de grade Celsiuis din tramvai, postându-mă în curentul unui geam deschis şi admiram pe şestache ceea ce arătau pantalonaşii foarte scurţi purtaţi de fete ce se duceau la ştrand.

Momentele mele de delectare au fost întrerupte însă brusc de un puştache de 15 - 16 ani (imaginaţi-vă că arăta ca unul dintre cei doi din poza de mai sus), care s-a urcat nonşalant pe uşa de la mijloc ascultând la maximum, pe telefonul mobil, nişte manele underground, de la un post de radio pirat.

În momentul în care fetele ce se duceau la ştrand au coborât, a devenit clar faptul că, în lipsa oricărei alte distracţii, manelele mucosului îmi vor atrage în mod total atenţia.

Furios din fire, dar educat să fiu calm, mi-am evaluat succint opţiunile:

1) Confiscarea din scurt a telefonului şi distrugerea lui;
2) O acţiune violentă şi fără explicaţii la adresa puşlamalei;
3) Contracararea manelelor prin muzica MP3-ului pe care îl posed.

Am ales ultima soluţie, considerând-o cea mai civilizată. Întâmplător, însă, melodia care mi-a gâdilat imediat urechiile era tocmai "Trauma" a lui Ombladon. Ceva nu era însă în ordine. Pe lângă acordurile pe care le ştiam deja, se auzeau în surdină un fel de măcăituri de raţe...

Mi-am dat imediat seama că manelele puţoiului bruiau înjurăturile lui Ombladon. Între timp, cocalarul se aşezase pe un scaun lângă mine şi dansa în ritmul muzicii dintr-un picioruş.

Mi-am scos căştile din urechi şi l-am abordat pe borac cu următoarele vorbe:

"Prietene, dacă nu închizi căcatul ăla de telefon, ţi-l spag şi pe urmă te bat de o să te pişi sânge trei zile".

Trebuie menţionat că tiriplicul, deşi aproape la fel de înalt ca mine, era totuşi cu vreo 40 de kile mai slab şi nici nu avea vreun tovarăş lângă el să îl apere la o adică.

Telefonul l-a închis imediat, însă mândria lui de caca-maca l-a îndemnat să mă întrebe de ce şi, mai ales, ce am cu el.

Atunci, stimabili bucureşteni exasperaţi, în tramvaiul 41, a avut loc un moment de rară solidaritate umană şi prietenie complice între generaţii.

Au sărit toţi pensionarii de pe scaune şi au început să mă aplaude, înjurându-l în acelaşi timp pe târâie-bucă-ul manelist.

Am fost îndemnat să îl iau pe marţafoi de guler şi să-l dau cu capul de pereţi (deşi mucea-flaimucea era îmbrăcat într-un maiou), un octogenar a învârtit un baston deasupra capului şi m-a felicitat cu un: "Bravo, tinere!", un domn de vreo 50 de ani a vociferat nazal: "Lasă gura, golane, că ţi-o iei peste bot!"

La prima staţie, micuţul manelist nu a mai suportat presiunea şi a coborât, mai aruncând o flegmă pe geamul tramvaiului, după ce s-au închis uşile.

Atunci mi-am dat seama că ceea ce scriu eu pe "Blogul bucureştenilor exasperaţi" e apă de ploaie... Mult mai util ar fi să înfiinţez o "Brigadă a bucureştenilor exasperaţi", care să patruleze vigilent prin autobuze, troleibuze şi tramvaie...

"Oare domnul primar Adriean Videanu ar considera asta un gest civic?", m-am întrebat. Apoi mi-am amintit că primul om al urbei noastre este în concediu, în Elveţia, unde tramvaiele nu au cunoscut încă manelele propagate în aerul de 50 de grade Celsius.

Oricum, concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...