Videanu, exemplu pentru glia Bucureştiului

Recunosc deschis că merg cu capul în pământ. Modul acesta de deplasare şi-a dovedit, nu de puţine ori, avantajele. În primul rând nu dau în gropi, care la mine în cartier apar oricând şi oriunde, pe zi ce trece mai adânci.

Pe urmă, stând cu capul în pământ, urechea este orientată în jos şi captează mai uşor vibraţiile stârnite de maşinile care gonesc pe trotuar. Pot spune, fără exagerare, că mersul cu capul în pământ m-a scutit de multe vizite la spital.

În tramvai, statul cu capul în jos mă ajută să bag nasul în guler, o măsură de siguranţă minimă în faţa putiferilor tot mai spornici.

Stând cu capul în pământ observ, însă, lucruri care altora le scapă. Am constatat că atunci când vine vorba de igiena pantofului, concetăţenii mei sunt în general riguroşi. Ghetele sunt de cele mai multe ori curate, iar manşetele pantalonilor periate de praf.

Asta până acum vreo săptămână...

Stând cu capul în pâmânt nu am observat să fi plouat prea mult în ultimele zile. Totuşi, pantofii, ghetele sau bocancii concetăţenilor mei sunt plini de moloz. Toate, dar absolut toate trotuarele şi străzile pe care m-au purtat paşii erau umplute cu centimetri grei de noroi.

De unde domnule? Şi mai ales de ce nu dă înapoi? De ce nu se usucă?

Multă vreme m-a măcinat misterul ăsta, până când, într-o străfulgerare de claritate mentală, am găsit răspunsul.

Păi primarul unui oraş nu este cetăţeanul cel mai de seamă a urbei? Nu este exemplul de urmat pentru oricine şi orice? Şi noroiul nu face şi el parte din oraş?

Este clar că noroiul a intrat în concediu şi nu se mai manifestă ca în zilele lui normale.

Concediu plăcut în continuare...