Mergeţi cu tramvaiul 41. Dar luaţi-l de la un capăt la altul. Fiindcă bucuria e direct proporţională cu lungimea traseului. Tramvaiul 41 este un spaţiu al bunătăţii, al empatiei şi al prostiei. Cel puţin asa rezultă din cantitatea de cerşetori care circulă zilnic pe linia cu pricina.
Pe toate uşile tramvaiului (mai puţin pe cea din faţă, fiindcă mai nimeresc vreun vatman hotărât să-i cotonogească) năvălesc, la oricare dintre staţii, amatorii de pomeni. S-au dus vremurile în care, de-a lungul călătoriei, nimereai doar câte unul, timid şi zdrenţăros, care abia se auzea când îşi cerea, cu ochii în pământ, un ban. Nu, industria s-a dezvoltat, ramurile s-au definit corespunzător, specializările sunt la ordinea zilei.
Există categoria "Sunt bătrân, cine să mă mai angajeze, mamă?". De parcă pe timpul în care experimentau beneficiile tinereţii şi-ar fi bătut capul cu vreo slujbă...
Se menţine în top, fireşte, categoria, "Suntem şase fraţi acasă". Dar discursurile nu se mai limitează la mitocăneasca expunere a numărului de guri înfometate, însoţită de la fel de ghiolbănescul "Dă şi mie un ban". Scenariştii au trecut la nivelul următor. "Oameni buni, suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit şi ne creşte bunica". Asta, vreo juma' de an. După care se trece la rafinamentul dramatic suprem: "Suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit. Înainte ne creştea bunica, dar a decedat". Te ştergi la nas cu biletul de o călătorie, te cauţi de marunt şi te rogi pentru sufletul lu' mama mare.
Mai e, desigur, amărâtul lunguieţ care nu se descurcă dintr-un salariu de 1.800.000 şi pensia de boală a maică-sii. După care se apucă de cântat, cu versuri originale şi plângăreţe, de l-ar străfulgera invidia şi pe Păunescu.
Şi să n-o uităm pe ţiganca şmecheră, cu păr cărunt şi basma, care e gata să se roage pentru succesul tău la Bac şi la facultate. Şi-ţi urează, dacă eşti tipă, să-ţi trăiască gagicu', iar dacă eşti bărbat, să-ţi meargă răţoiu'. Evident, dacă nu-i dai nimic, îşi aruncă scârbită "Ce suflet chitros ai..." şi se arată îngrijorată de halul de răutate în care a ajuns lumea.
Printre cerşetori, mai sunt câţiva care mimează munca. Se suie, de pildă, o familie de acordeonişti, tatăl şi cei doi copii. Fac cu schimbul, nu se aruncă toţi odată pe instrumente. Au repertoriu variat, de la "Ionel, Ionelule" la şansonete. Şi, oricum, sunt mai de suportat decât puştii de liceu îmbrăcaţi după ultima fiţă, care-şi lasă mobilele să horcăie manele la volum maxim. Ăia ar trebui plătiţi să-şi închidă telefoanele. Sau daţi jos în şuturi, nu m-am hotărât.
Mai sunt vânzătorii de presă, de "lămpi de control, două la zece mii", de "şerveţele parfumate, patru pachete la zece mii", "leucoplast cu rivanol, numai două cutii la zece mii" (ce-or avea, frate, cu suma asta?). Plus ăia de "fermoare, cinci la zece mii, n-am decât negre".
Cu aşa trafic de cerşetori şi comercianţi ambulanţi, fraieru' dispus să plătească bilet, care trebuie să ajungă la slujbă, nu mai are mult loc în tramavai. Contează mai puţin. Important e că, la sfârşitul drumului, coboară cu un bax de şerveţele, un snop de fermoare, o lampă de control ("La ce mă-sa oi fi luat-o, că oricum nu ştiu la ce foloseşte?"), două cutii de leucoplast - nu ştii niciodată când te băşică pantofii, toată presa din ziua respectivă (că şi amărâtu' ăla tre' să mănânce o pâine). Se dă jos cu buzunarele golite de mărunţiş (că i se rupe inima la fiecare staţie) şi chiar şi de portofel, că nu i-a observat pe şuţi, fiindcă avea ochii înecaţi în lacrimi.
Mergeţi cu 41.
Pe toate uşile tramvaiului (mai puţin pe cea din faţă, fiindcă mai nimeresc vreun vatman hotărât să-i cotonogească) năvălesc, la oricare dintre staţii, amatorii de pomeni. S-au dus vremurile în care, de-a lungul călătoriei, nimereai doar câte unul, timid şi zdrenţăros, care abia se auzea când îşi cerea, cu ochii în pământ, un ban. Nu, industria s-a dezvoltat, ramurile s-au definit corespunzător, specializările sunt la ordinea zilei.
Există categoria "Sunt bătrân, cine să mă mai angajeze, mamă?". De parcă pe timpul în care experimentau beneficiile tinereţii şi-ar fi bătut capul cu vreo slujbă...
Se menţine în top, fireşte, categoria, "Suntem şase fraţi acasă". Dar discursurile nu se mai limitează la mitocăneasca expunere a numărului de guri înfometate, însoţită de la fel de ghiolbănescul "Dă şi mie un ban". Scenariştii au trecut la nivelul următor. "Oameni buni, suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit şi ne creşte bunica". Asta, vreo juma' de an. După care se trece la rafinamentul dramatic suprem: "Suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit. Înainte ne creştea bunica, dar a decedat". Te ştergi la nas cu biletul de o călătorie, te cauţi de marunt şi te rogi pentru sufletul lu' mama mare.
Mai e, desigur, amărâtul lunguieţ care nu se descurcă dintr-un salariu de 1.800.000 şi pensia de boală a maică-sii. După care se apucă de cântat, cu versuri originale şi plângăreţe, de l-ar străfulgera invidia şi pe Păunescu.
Şi să n-o uităm pe ţiganca şmecheră, cu păr cărunt şi basma, care e gata să se roage pentru succesul tău la Bac şi la facultate. Şi-ţi urează, dacă eşti tipă, să-ţi trăiască gagicu', iar dacă eşti bărbat, să-ţi meargă răţoiu'. Evident, dacă nu-i dai nimic, îşi aruncă scârbită "Ce suflet chitros ai..." şi se arată îngrijorată de halul de răutate în care a ajuns lumea.
Printre cerşetori, mai sunt câţiva care mimează munca. Se suie, de pildă, o familie de acordeonişti, tatăl şi cei doi copii. Fac cu schimbul, nu se aruncă toţi odată pe instrumente. Au repertoriu variat, de la "Ionel, Ionelule" la şansonete. Şi, oricum, sunt mai de suportat decât puştii de liceu îmbrăcaţi după ultima fiţă, care-şi lasă mobilele să horcăie manele la volum maxim. Ăia ar trebui plătiţi să-şi închidă telefoanele. Sau daţi jos în şuturi, nu m-am hotărât.
Mai sunt vânzătorii de presă, de "lămpi de control, două la zece mii", de "şerveţele parfumate, patru pachete la zece mii", "leucoplast cu rivanol, numai două cutii la zece mii" (ce-or avea, frate, cu suma asta?). Plus ăia de "fermoare, cinci la zece mii, n-am decât negre".
Cu aşa trafic de cerşetori şi comercianţi ambulanţi, fraieru' dispus să plătească bilet, care trebuie să ajungă la slujbă, nu mai are mult loc în tramavai. Contează mai puţin. Important e că, la sfârşitul drumului, coboară cu un bax de şerveţele, un snop de fermoare, o lampă de control ("La ce mă-sa oi fi luat-o, că oricum nu ştiu la ce foloseşte?"), două cutii de leucoplast - nu ştii niciodată când te băşică pantofii, toată presa din ziua respectivă (că şi amărâtu' ăla tre' să mănânce o pâine). Se dă jos cu buzunarele golite de mărunţiş (că i se rupe inima la fiecare staţie) şi chiar şi de portofel, că nu i-a observat pe şuţi, fiindcă avea ochii înecaţi în lacrimi.
Mergeţi cu 41.
3 comments:
Subscriu. 100% adevarat!
genial :)) .. ceva asemanator e si in in 32 .. observi ca acest tip de comertz exista numai in tramvai ? .. si cersitul in metrou ?.. e ceva ce merita studiat de oamenii de stiintza ..
La mine se cheama TRAMVAIUL 21! Ce pot sa zic...descrierea e asemanatoare, doar ca are un traseu de 3 ori mai scurt, ajunge la Europa, Raiul Rromilor, dar si la Carrefour Colentina! Stii ca o data de mila unei batrane din tramvai am suferit yo de foame la scoal?
Post a Comment