Drumul meu spre iad e pavat cu bune intenţii cetăţeneşti

Când m-am aşezat aseară fără pic de jenă pe unul dintre scaunele tramvaiului 41, m-am simţit cu adevărat inspirat.

Ca orice călător încercat ştiam că în fiecare tramvai există un om care pute, iar eu reuşisem să îl reperez din timp pe cel care puţea în cazul de faţă.

Îmi ocupasem locul la o distanţă îndeajuns de mare de el încât să nu fiu deranjat olfactiv, dar destul de aproape pentru a-l putea studia şi evita în timp util în cazul în care s-ar fi deplasat de la locul lui înspre mine.

Era vorba de un aurolac şchiop care chiar dacă a coborât la Crângaşi, a lăsat în urma lui un miros care a dăinuit câteva staţii.

Situaţia a luat o turnură spectaculoasă, însă, când la staţia Lujerului s-au urcat nu mai puţin de patru fufe care s-au postat la doi metri de mine, învăluindu-mă în parfumuri grele şi foarte scumpe.

Mergeau la Plaza, iar faptul că se foloseau de un mijloc de transport atât de barbar precum tramvaiul li se părea un fel de aventură comică, motiv pentru care s-au hlizit aparent iraţional timp de un minut.

Tocmai atunci, din mulţime a rasarit un pusti cerşetor care s-a oprit în faţa fufelor şi a început să se tânguiască.

Mă simţeam ca într-o situaţie absurdă gen Beavis & Butthead, motiv pentru care am izbucnit într-un râs cretin:

- "Ha, ha-ha-ha!" (mă rog, nu poate fi descris, dacă ţineţi neaparat să ştiţi cum a sunat, daţi-mi un telefon şi o să încerc să îl imit) - care nu mi-a trecut nici când copilul a ajuns în dreptul meu.

Imaginaţi-vă scena:

Copil cersetor: "Daţi-mi şi mie 500 de lei... Sau măcar 1.000 de lei..."

Halaicu: "Ha, ha-ha-ha..."

Copil cersetor: "Suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit..."

Halaicu: "Ha, ha-ha-ha..."

Copil cersetor: "Până acum ne creştea o bunică, dar a decedat de cancer..."

Halaicu: "Ha, ha-ha-ha..."

Patru fufe: "?" "!" "!?!" "?!?"

Copilul cerşetor părăseşte încet scena în timp ce călătorii se uită indiganţi la Halaicu.

Halaicu: "Ha, ha-ha-ha..."

Încă râzând în guler, m-am ridicat de la locul meu şi m-am pregătit să cobor, ascunzându-mă după cele patru fufe care se aliniaseră deja la uşă.

O privire răzbătea însă printre matracuce şi parcă mă sfredelea...

Am ridicat capul şi am văzut {asta mi-e crucea (+)} o călugăriţă care tocmai vărsa nişte mărunţiş în mâna copilului cerşetor şi mă fixa apocaliptic.

Imaginati-va si scena asta:

Copil cerşetor: "Săru'mâna, bogdaproste..."

Călugăriţa (aparte): "Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Dumneata în schimb..."

Halaicu: "Ha, ha-ha-ha..."

Am coborât din tramvai şi m-am strecurat ca un demon printre aleile ciudat de bine iluminate ale cartierului Drumul Taberei, convins că voi arde în flăcările iadului.

În acelaşi timp am avut însă o revelaţie, domnule primar Adriean Videanu.

De ce nu daţi dumneavoastră gratis carduri Activ cerşetorilor care muncesc în RATB? Astfel aţi cunoaşte traseele, aţi face o evidenţă şi aţi putea colabora cu calugarii şi calugăriţele bucureştene, întru voia Domnului, pentru scoaterea lor din necaz...

Alo, domnu' Videanu'!? Sunteţi pe recepţie? Nu... Aha, mă scuzaţi, iar inoportunez...

Concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...

Tramvaiu' 41

Mergeţi cu tramvaiul 41. Dar luaţi-l de la un capăt la altul. Fiindcă bucuria e direct proporţională cu lungimea traseului. Tramvaiul 41 este un spaţiu al bunătăţii, al empatiei şi al prostiei. Cel puţin asa rezultă din cantitatea de cerşetori care circulă zilnic pe linia cu pricina.

Pe toate uşile tramvaiului (mai puţin pe cea din faţă, fiindcă mai nimeresc vreun vatman hotărât să-i cotonogească) năvălesc, la oricare dintre staţii, amatorii de pomeni. S-au dus vremurile în care, de-a lungul călătoriei, nimereai doar câte unul, timid şi zdrenţăros, care abia se auzea când îşi cerea, cu ochii în pământ, un ban. Nu, industria s-a dezvoltat, ramurile s-au definit corespunzător, specializările sunt la ordinea zilei.

Există categoria "Sunt bătrân, cine să mă mai angajeze, mamă?". De parcă pe timpul în care experimentau beneficiile tinereţii şi-ar fi bătut capul cu vreo slujbă...

Se menţine în top, fireşte, categoria, "Suntem şase fraţi acasă". Dar discursurile nu se mai limitează la mitocăneasca expunere a numărului de guri înfometate, însoţită de la fel de ghiolbănescul "Dă şi mie un ban". Scenariştii au trecut la nivelul următor. "Oameni buni, suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit şi ne creşte bunica". Asta, vreo juma' de an. După care se trece la rafinamentul dramatic suprem: "Suntem şase fraţi acasă, mama ne-a părăsit. Înainte ne creştea bunica, dar a decedat". Te ştergi la nas cu biletul de o călătorie, te cauţi de marunt şi te rogi pentru sufletul lu' mama mare.

Mai e, desigur, amărâtul lunguieţ care nu se descurcă dintr-un salariu de 1.800.000 şi pensia de boală a maică-sii. După care se apucă de cântat, cu versuri originale şi plângăreţe, de l-ar străfulgera invidia şi pe Păunescu.

Şi să n-o uităm pe ţiganca şmecheră, cu păr cărunt şi basma, care e gata să se roage pentru succesul tău la Bac şi la facultate. Şi-ţi urează, dacă eşti tipă, să-ţi trăiască gagicu', iar dacă eşti bărbat, să-ţi meargă răţoiu'. Evident, dacă nu-i dai nimic, îşi aruncă scârbită "Ce suflet chitros ai..." şi se arată îngrijorată de halul de răutate în care a ajuns lumea.

Printre cerşetori, mai sunt câţiva care mimează munca. Se suie, de pildă, o familie de acordeonişti, tatăl şi cei doi copii. Fac cu schimbul, nu se aruncă toţi odată pe instrumente. Au repertoriu variat, de la "Ionel, Ionelule" la şansonete. Şi, oricum, sunt mai de suportat decât puştii de liceu îmbrăcaţi după ultima fiţă, care-şi lasă mobilele să horcăie manele la volum maxim. Ăia ar trebui plătiţi să-şi închidă telefoanele. Sau daţi jos în şuturi, nu m-am hotărât.

Mai sunt vânzătorii de presă, de "lămpi de control, două la zece mii", de "şerveţele parfumate, patru pachete la zece mii", "leucoplast cu rivanol, numai două cutii la zece mii" (ce-or avea, frate, cu suma asta?). Plus ăia de "fermoare, cinci la zece mii, n-am decât negre".

Cu aşa trafic de cerşetori şi comercianţi ambulanţi, fraieru' dispus să plătească bilet, care trebuie să ajungă la slujbă, nu mai are mult loc în tramavai. Contează mai puţin. Important e că, la sfârşitul drumului, coboară cu un bax de şerveţele, un snop de fermoare, o lampă de control ("La ce mă-sa oi fi luat-o, că oricum nu ştiu la ce foloseşte?"), două cutii de leucoplast - nu ştii niciodată când te băşică pantofii, toată presa din ziua respectivă (că şi amărâtu' ăla tre' să mănânce o pâine). Se dă jos cu buzunarele golite de mărunţiş (că i se rupe inima la fiecare staţie) şi chiar şi de portofel, că nu i-a observat pe şuţi, fiindcă avea ochii înecaţi în lacrimi.

Mergeţi cu 41.