Un miliard bucata

Când aşteptam cu ţigara în gură să vină tramvaiul 41, azi dimineaţă, cu mare zgomot s-a înfiinţat pe refugiul tramvaiului un grup balaoacheş de hoţi de buzunare.

Asupra meseriei lor nu te puteai înşela, pentru că fluturau ca pe trofee în aer un mănunchi de telefoane mobile şutite, cum ar flutura nişte cimpanzei lăudăroşi un mănunchi de banane.

Unul dintre meseriaşi era puţin luat, probabil, pentru că fâlfâia mănunchiul de telefoane şi urla în gura mare: "Un miliard bucata, un miliard bucata!!!"

Mi-am aprins încă o ţigară, ca să fiu mai tentat să o termin decât să mă urc în tramvai cu gibonii de lângă mine. Plătesc destul de scump viciul ăsta, fumez Davidoff Gold. Lucru care are partea lui proastă, pentru că ţigările atrag atenţia şi curiozitatea de a încerca.

"Băiatu, dă şi mie o ţigară", m-a acostat un balaoacheş.

"Un miliard bucata", am răspuns.

Am aflat în minutul care a urmat că maică-mea nu a fost o fată foarte cuminte în tinereţe, am ascultat pufăind Davidoff-ul meu care sunt dorinţele sexuale violente şi destul de perverse ale balaoacheşului în ceea ce mă priveşte şi am fost scutit de o eventuală apropiere fizică care să pună în practică cele descrise, pentru că tocmai sosise tramvaiul.

Gibonii au început să răcnească unul la altul, s-au răspândit câte doi la fiecare uşă şi au început să se îngrămădească în călători.

Mi-am terminat liniştit ţigara în staţie, gândinudu-mă că nici hoţii de buzunare nu mai sunt ce-au fost. Meseria asta nu presupunea, mai presus de toate, discreţie?

Chiar asa, ne batem joc de valorile tradiţionale?

P.S. Nu va-m mai băga-t de mult în sea-mă, domnu' Videanu. Chiar m-ă preocupă o întrebare. Ce o să v-ă face-ţi după ce nu ve-ţi mai fiii primar? V-ă lua-ţi concediu?

Concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...

System of a Guţă

Complet nesimţit, stând aseară pe scaun în tramvaiul 41, cu 80 de călători în ceafă, uitându-mă ostentativ pe geam în timp ce 20 de babe se uitau ostentativ la mine, dându-mi de înţeles că nu ar refuza dacă le-aş ceda locul, ascultatm la maximum System of a down la MP3 Player şi dădeam din cap în consecinţă.

Pe la Crângaşi, strecurate prin mulţimea de babe care deja mă afuriseau, două adolescente se sprijină de bara de lângă scaunul meu începând să facă gesturi ample.

La un moment dat, gesturile lor încep să se transforme din flururări de braţe într-un fel de dans cu clătinări ritmate de picioare, înclinări dibace de cap şi chiar tremurat din buric.

În naivitatea mea de rocker naiv am tras concluzia naivă că cele două adolescente naive se maifestau auzind ceea ce se putea auzi din căştile MP3 Player-ului meu şi am luat decizia naivă să le dau jos ca să mă asigur că nu sunt un naiv.

Fusesem un naiv...

Cele două fufe dansau pe manelele difuzate pe telefonul mobil de nişte cocalari mai din spatele tramvaiului. Cocalarii înşişi aveau pe lângă manele în telefon şi o minge de fotbal pe care o foloseau la o miuţă având burduful ca poartă.

Mi-am înfundat căştile înapoi în urechi şi m-am îndreptat spre uşă. Am mai apucat să văd o maşină parcată chiar în pasajul de la Lujerului. Posesorul ar fi putut să o împingă 5 metri, cât mai erau până la ieşirea din pasaj, dar bănuiesc că îşi băgase picioarele...

Am făcut şi eu la fel în ceea ce le priveşte pe cele două adolescente naive. N-am încercat să le convertesc şi le-am lăsat pradă acordurilor melismatice ale clasicilor cocalari. Mi-am dat seama că nu am ce să le mai fac.

M-am simţit mai aproape de dumneavoastră, atunci, domnu primar Adriean Videanu. Şi dumneavoastră v-aţi dat seama că nu aveţi ce să faceţi cu Bucureştiul şi v-aţi băgat picioarele în el.

Apropo, v-aţi întors din vacanţa de la Cannes? Alooo, domnu Videanu?... A, nu sunteţi? Mă scuzaţi...

Concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...

Super Halaciu are urmaşi

Nu m-am putut abţine să şterg o lacrimă de mândrie, aseară, în tramvaiul 41, în timp ce stăteam ca un nesimţit pe locurile rezervate pensionarilor, gravidelor şi handicapaţilor.

Reflectând la cât sunt de porc, gândurile mele civice au dispărut brusc, în timp ce din spate au început să răsune acordurile unei manele difuzate prin telefonul mobil...

"Sunt Super-Halaicu", mi-am zis, amintindu-mi de ziua în care am dat un tiriplici manelist jos din acelaşi tramvai 41. M-am întors fioros, doar pentru a constata că, spre deosebire de mucea-flaimucea-ul precedent, acest specimen avea mult peste 1.80 şi destui muşchi pe el pentru a scoate din foame un trib mărişor de canibali timp de o săptămână.

Maneaua oagărului culturist se blocă la un moment dat, începând să repete succesiv şi obsesiv un vers despre o inimă ruptă şi o oarecare păpuşă. În acelaşi timp, de pe un alt telefon mobil, ceva mai performant, începu să se audă un AC/DC, drept concurenţă.

Competitorul era un puşti de vreo 16 ani, care, cu o privire sugestivă, ne lăsă, pe noi, ceilalţi călători, să înţelegem că va opri muzica lui, doar dacă se va opri şi cea a manelistului.

Rămas fără variante, masivul iubitor de tânguieli melismatice continuă să asculte nedumerit cântecelul său despre problemele amoroase şi cardiace ale autorului, în timp ce, de la două scaune depărtare, puştiul începu să-l acopere pe cocalar cu un repertoriu vast de metale grele.

Atunci mi-am dat seama că ideea mea de a înfiinţa, nu un blog, ci o brigadă a bucureştenilor exasperaţi, are şanse de reuşită.

Iar când credeam că puştiul nu mai poate face nimic mai mult pentru a mă impresiona, acesta dădu o ultimă lovitură târâie-bucă-ului cocalar, schimbând metalele grele cu "Traume", de pe ultimul album al lui Ombladon.

Înainte de pasaj, au coborât atât puştiul, cât şi manelistul steroidizat. Lângă mine, o femeie de vreo 40 de ani, vreun metru optzeci şi vreo 110 kile a răsuflat uşurată că a scăpat de ambele muzici. În acelaşi timp, i-a sunat telefonul. În ritm de Irina Loghin...

Mi-am şters din nou o lacrimă, de data asta de necaz că dispăruse puştiul. Pe care l-aş vota primar, dacă aş avea ocazia.

Nu că dumneavoastră, domnule Videanu, nu aţi fi competent. Vai, se poate... Domnu' Videanu? A, nu sunteţi...

Concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...

Super-Halaicu veghează în tramvai

Azi am dat un manelist afară din tramvaiul 41...

În viaţa mea nu am fost atât de mândru de mine! Dar să o luăm cu începutul...

Reuşisem să scap de cele peste 50 de grade Celsiuis din tramvai, postându-mă în curentul unui geam deschis şi admiram pe şestache ceea ce arătau pantalonaşii foarte scurţi purtaţi de fete ce se duceau la ştrand.

Momentele mele de delectare au fost întrerupte însă brusc de un puştache de 15 - 16 ani (imaginaţi-vă că arăta ca unul dintre cei doi din poza de mai sus), care s-a urcat nonşalant pe uşa de la mijloc ascultând la maximum, pe telefonul mobil, nişte manele underground, de la un post de radio pirat.

În momentul în care fetele ce se duceau la ştrand au coborât, a devenit clar faptul că, în lipsa oricărei alte distracţii, manelele mucosului îmi vor atrage în mod total atenţia.

Furios din fire, dar educat să fiu calm, mi-am evaluat succint opţiunile:

1) Confiscarea din scurt a telefonului şi distrugerea lui;
2) O acţiune violentă şi fără explicaţii la adresa puşlamalei;
3) Contracararea manelelor prin muzica MP3-ului pe care îl posed.

Am ales ultima soluţie, considerând-o cea mai civilizată. Întâmplător, însă, melodia care mi-a gâdilat imediat urechiile era tocmai "Trauma" a lui Ombladon. Ceva nu era însă în ordine. Pe lângă acordurile pe care le ştiam deja, se auzeau în surdină un fel de măcăituri de raţe...

Mi-am dat imediat seama că manelele puţoiului bruiau înjurăturile lui Ombladon. Între timp, cocalarul se aşezase pe un scaun lângă mine şi dansa în ritmul muzicii dintr-un picioruş.

Mi-am scos căştile din urechi şi l-am abordat pe borac cu următoarele vorbe:

"Prietene, dacă nu închizi căcatul ăla de telefon, ţi-l spag şi pe urmă te bat de o să te pişi sânge trei zile".

Trebuie menţionat că tiriplicul, deşi aproape la fel de înalt ca mine, era totuşi cu vreo 40 de kile mai slab şi nici nu avea vreun tovarăş lângă el să îl apere la o adică.

Telefonul l-a închis imediat, însă mândria lui de caca-maca l-a îndemnat să mă întrebe de ce şi, mai ales, ce am cu el.

Atunci, stimabili bucureşteni exasperaţi, în tramvaiul 41, a avut loc un moment de rară solidaritate umană şi prietenie complice între generaţii.

Au sărit toţi pensionarii de pe scaune şi au început să mă aplaude, înjurându-l în acelaşi timp pe târâie-bucă-ul manelist.

Am fost îndemnat să îl iau pe marţafoi de guler şi să-l dau cu capul de pereţi (deşi mucea-flaimucea era îmbrăcat într-un maiou), un octogenar a învârtit un baston deasupra capului şi m-a felicitat cu un: "Bravo, tinere!", un domn de vreo 50 de ani a vociferat nazal: "Lasă gura, golane, că ţi-o iei peste bot!"

La prima staţie, micuţul manelist nu a mai suportat presiunea şi a coborât, mai aruncând o flegmă pe geamul tramvaiului, după ce s-au închis uşile.

Atunci mi-am dat seama că ceea ce scriu eu pe "Blogul bucureştenilor exasperaţi" e apă de ploaie... Mult mai util ar fi să înfiinţez o "Brigadă a bucureştenilor exasperaţi", care să patruleze vigilent prin autobuze, troleibuze şi tramvaie...

"Oare domnul primar Adriean Videanu ar considera asta un gest civic?", m-am întrebat. Apoi mi-am amintit că primul om al urbei noastre este în concediu, în Elveţia, unde tramvaiele nu au cunoscut încă manelele propagate în aerul de 50 de grade Celsius.

Oricum, concediu plăcut în continuare, domnu' Adriean...